UMBRA LUI SCHWARTZ

TRECERE SOLITARĂ CU SCHWARTZ

Povestea lumii ce acoperea singurătatea
nu se mai termina
culcându-se peste crini
singură se destrăma
pierzându-şi mâinile peste oameni
uitându-i ascunşi pentru totdeauna.
Voiam ca pulsul meu
să-i adune
după o trecere solitară
unde se pierduseră pe o scară
să-i număr încet, prefăcut
parcă niciodată nu i-aş fi văzut
să-i aduc înapoi mai curaţi
şi nevătămaţi!

 

 

JOCUL LUI SCHWARTZ

Paginile adevărului erau lipite
în ochii curioşi se lăsau adormite
Schwartz ni se arăta necălcat
de clipa trecutului aruncat
în coşul amintirilor adormea încet
pe gândul strunit cu mâini de ascet.
Încremenit pe afiş, nu prea înalt,
aproape de teatru Schwartz  apărea dintr-un salt
de zidurile înegrite se sprijinea mângâind
timpul ascuns pe capetele noastre fugea gâfâind
întorcându-se de unde venise cu greu
promiţând întoarceri neaşteptate mereu.
Răsuflarea amurgului adia peste pletele noastre lăsate
cu Schwartz tresărind printre şotronuri desenate
cu papionul uitat, cu ochii albaştri larg deschişi
se aşeza pe bordura lacrimilor adunate în pumnii strânşi
culcându-se într-o noapte bătrână cu lună
visele ciocnindu-se în alb-negru în chip de noapte bună.
Era înfrigurarea simţurilor peste trotuare
se chinuiau amorţiţii din case-sanctuare
să sară prin geamuri de gheaţă în ger
în chipuri părăsite şi întinse către cer.
Oamenii aspri ai vremurilor apuse
ascundeau cuţite în tecile unse
aşteptându-l în umbră pe Schwartz să-i ghicească
fiinţa, căderea şi moartea la Cafeneaua Domnească.
Dorinţa se întrevedea: să mai trăiască!
Schwartz se prefăcea a muri,
dar umbra se topea ea însăşi,
nu mai era ea,
sub pleoape obosite
chiar dispărea!

 

POVERI NEMĂRTURISITE

Cum să uiţi acea poveste
care începea sau nu,
pentru că toţi am purtat-o în noi.
Când creşteam în inocenţă,
cu Dumnezeul nostru,
ne duceam la biserică
precum la un liman râvnit,
dar nu ştiam atunci ce se va întâmpla.
Voi spune adevărul, trăit sub jurământul propriu,
pentru că nu pot uita şi nu pot minţi.
Frumoase erau acele vremuri,
când  ne ascundeam prin ganguri
urmăriţi de jigodiile desculţe
în clădirile unde aveau să se mute,
de altfel!
Am recunoaşte Cupola de Aur
sub care eram nedespărţiti,
toţi prieteni
şi-n care Mingea de Foc
era muşcată cu dinţii de viplă.
Eram amestecaţi, cu acel clopot
Ce nu se prăvălea peste noi în curtea bisericii.
Ne confiscau mingile cu amintiri albastre,
cu preoţi lacomi
de alte poveri nemărturisite.
 

 

OAMENI ŞI UMBRE

Umbre sǎltând anotimpurile supuse
basculând indivizi printre uşile unse
se amestecau inelar, în alte vise
vocile lor colorate curgeau în zgomot de fise
la banca de adǎpost pǎstratǎ
prea proaspǎt spǎlatǎ,
fǎrǎ ştirea noastrǎ,
se făcea albastrǎ.
Se cânta în acorduri
curentate-n cuvinte uitate
când priveau dirijorul cel drag
cântăreţii se mirau de ce rag.
Aşa se cǎlcau anotimpurile
în picioare:
cu bǎnci de sperme uscate
pe bani de fise furate
de oameni din umbre scuturaţi
de moloz şi creieri spǎlaţi.
Atunci dirijorul închidea pupitrul,
în gesturi crunte
hotărât să nu mai cânte!
 
 

UMBRA

Mi-am pierdut trăirea
plutind instantaneu
cu mareea de plante foşnind!
Peste faţa pocită,
amintiri de unde şovăitoare
în Umbra lui Schwartz,
se scobeau căutându-se de vieţi.
Apele curgeau mângâind străzile
peste pietrele ce-şi căscau gurile
înghiţind trecătorii
sfârşiţi de cutremurul sângelui
cu gura uscată.
Imaginiile reflectate din tablouri
se vărsau peste Atlantida noastră
pe o scenă cenuşie
cu şovăitoare amante
pe-un cer azuriu.
O biserică lângă un teatru uitat
îşi arăta sfinţii
încă spoiţi
şi-ar fi dorit
spargerea nemişcării.
Copiii treceau cu peruci pieptănate
de-acasă
strigătele le amorţeau idealurile
cu mâinile murdare de carbid
aşteptau exploziile viitoare!
Şcoliile se-nchideau-deschideau
cu mecanismele lor oculte
nici nu contau umbrele lor
pe nisipul cu var măcinat!
Candoarea lipsea din acele tablouri
văzute prin sferele transparente
purtate în mici buzunare cârpite
pline de scene măsluite perfid.
Ajungeau zările
oriunde se iveau
pipăindu-mi propria copilărie
plecată cu odată cu naşterea
în călătorie!

STRADA CAROL

Dacă ceasul nu-l poţi repara,
atunci nici viaţa !
Era ceasul de la Vasilache
pe care ne suiam la balcon
să zgăriem acel blazon
în umbrele din case.
Se arătau orele, vremea
la Berlin din ’36.
Ne pocneau peste faţă
înscrisurile neînţelese
insistenţele noastre prea dese
de-a cunoaşte mecanismele vrăjite
cu alte sclipiri unduite
de o altă mecanică, inventată
de neant.
Sigur! Neputinţa înţelepciunii viitoare
ne  înţepenea în vigoare.
Şi atâta vecinicie
se aşeza peste zăpadă
încât nici noi
nu ne vom mai şti.
Încrederea este aceea
de a fi ştiut
de la  început !
S-au terminat globurile înşirate
peste viaţa de-apoi,
văzută prin ocheane
în alte amintiri
despre o cetate a mea.
Când privirea mea
se va duce peste alte  coline
simţite de adevăr
atunci mă voi şti curăţat!
Trecuse o parte din viaţă
cu timpul prelins
în  roata văzută
pe dinainte şi pe dinapoi !
 

STRĂZILE BISERICII

Spărgătorii de şcoli
învăţaţi şi trecuţi prin zid,
socoteau
cum numai ei ştiau,
zilele rămase.
Ochii-cireşe îşi începeau mişcarea în orbite,
le explodau sâmburii în sprâncene arcuite!
Ei erau, sugrumaţi de portretul
din oglinda din faţă,
neplăcută şi searbădă
se arunca eroarea din ei,
pentru că treceau pe străzile bisericii
înverzite de Umbra lui Schwartz,
ascunsă în curtea plină de scheletele bucuriei
de a nu mai fi,
pe celelalte trotuare
tangente cu însăşi umbra lui.
 Ehe! Unduită culoare senină,
de un albastru din alt Voroneţ
ce nu se întâlnise
pe acele străzi pietruite, murdare.
Zăcămintele erau chiar înlăuntru,
pe undele transmise dintr-o clopotniţă
ce nu mai cânta !
În candoarea acelor momente pierdute
se vorbea despre convoaiele
formate de oameni înceţi şi candizi,
suverani în făpturi
amintiţi de alte guri
ce nu încetau să vorbească.
Păsăreşti le erau cântecele în clopotniţă
seara,
rupându-le aşteptarea din peştera-pivniţă
umplută de lacrimi !
Când s-au trezit,
pe un soare ivit,
cuplajele erau desfăcute de aripi de noapte
aruncate şi puse la uscat.
Cafeaua pe nisipul fierbinte
se răcea
cu ţigările ce purtau ochelarii de soare
şi nimeni nu înţelegea ce se întâmpla cu noi
în aburii dimineţii la Hanul lui Manuc.
De ce atunci nu puteam înţelege
că Adam şi Eva se urăsc
din altă veşnicie!
Rugăciunea de seară:
Îţi mulţumesc, Doamne: pentru ziua care a trecut.
Rugăciunea de dimineaţă:
Doamne,
pentru altă  zi
pe un cer albastru
de viaţă
ce mi l-ai dăruit.
În acel moment, atentă,
Umbra lui Schwartz
se aşternea
peste biserica nearcuită,
în loja uitată.
Bezmetică, zăpăcită era candoarea
cu lacrimi de dimineaţă altoită cu timpul
clădirilor de altădată.

 

MASA ROTUNDĂ

Parcă strada Carol se numea,
idioţii de ieri, azi şi mâine
vor trece sub acel timp,
uitându-se la pantofii bej
din vremea lui Gheorghiu-Dej
şi la cravatele îndoliate
crezându-le violoncele
la gâturile de pionieri
sau ce-or mai fi fost ele.
Coborând dinspre teatru,
m-am întâlnit cu Casandra
cea de toate zilele,
când totul se punea
pe-o masă rotundă, vitală.
Ce veşnicie şi ce căldură acolo!
Trecea un fotbalist, un zarzavagiu
cu cuţitele lungi,
de nu se mai vedeau ştirile
la masa de seară!
Printre ele,
lucrurile mişcate
şi nemişcate în decoruri,
mai sus, cineva se juca şi cu Umbra lui Schwartz.
Iar când te supărai sau uitai
te-mpingea o cunoaştere,
în alt sens,
cu cele mai multe umbre jucate,
cu mine singur pe un ecran.
Acolo, petalele însingurate
patinau,
unduindu-se în irişii obosiţi.
Cu plăcere se-adunau prietenii noştri
porniţi pe alte instrumente,
pe care nu  voiam să le privim.
Ei căutau fără noi
atingerea,
ochii se răzvrăteau
pe nişte pereţi drepţi,
crescusem  bureţi
de-atâta ascultare.
Ce mai! Trecusem de porţile închise
şi noi ştiam şi porţile altor ieşiri,
pe dinapoi,
era începutul convieţuirii,
în cartier!
Cu diurnele vieţii date de Apărătorul Nostru
ne mişcam în siguranţa zilelor rămase!
Ah! Unduită apă
pe dinainte şi pe dinapoi pescuită!
Necunoscuţii mă întrebau:
De ce nu ai pescuit?
Cu firavele aţe văzute-ntr-un rânjet
de ironie însângerată ce-ar fi urmat?
Îmi întorceam privirile spre alte orizonturi,
de parcă ele pluteau peste balanţagoală la masa de după-amiază,
când nici nu mă mai uitam!
Ce mai! Se culcau nesimţirile
văzute cu alţi ochi de clepsidră.
Ce tot spuneam eu despre furtuni
de vas după vas înecate în mare!
Se clăteau clipele cu valuri amestecate
pe o altă retină, un alt ocean!
Acum, zorile nearătate ne-ncercuiau
în alte anotimpuri cu zăpezi încarcerate
într-un muzeu.
Sigur, moartea se culca azi
cu un alt om,
cu luceferii treziţi şi încorporaţi în stele
ciocnite cu zincul topit
peste noi.

 

 

FAŢA DE MASĂ CU SCHWARTZ

Mai aşteptam venirea spre tine, Doamne,
când inima va avea alt punct magnetic,
deplasându-se haotic spre cer,
după orizontul amestecat cu ape.
Era tristeţea aşteptând
miracolul de pe faţa de masă!
Nici nu-mi puteam
reveni vreodată
peste coarda nopţii celeste.
Inima, închinându-se,
un vas turnând amintirile!
Sistolicele, la dreapta
şi celelalte la stânga,
răsturnat, mijlocul dormea.
Acolo! Cocostârcule,
sărind peste ani
tunşi zero, cu timpul
ce întârzia cu noi
trecând prin vechimea Lipscanilor.
Se deschideau porţile tentaţiilor
uitate-n pod,
unde păsările invoalte
se cufundau mai apoi.
Gata! Te-a făcut
cea care împletea boabe de cafea
într-un aparat nelămurit încă,
de-aceea s-a reinventat
Cafeneaua la Nisip!
O! Cocostârcule,
cu noi înghesuiţi
privind pe Smârdan,
aproape de Şelari,
uitându-ne când seara va veni,
peste trotuare!
La Continental cu voi!
Ce mai, aţi crescut în ochii mei!
La liceu, spuneau ei,
la Caru’ cu Bere,
să-l bem pe Caragiale,
spuneau neînţeleşii!
Dar chiar acolo ne-am făcut liceul,
spuneam noi într-un cor,
rătăcindu-ne în vacarm de umor!
Domnilor, dar deschideţi poarta
Hanului Manuc,
că aceşti jucători nu pot a se exprima
în ştachetele lor necuprinse, aha!
Prin arcadă, trecută de alţi locuitori,
se-ndreptau lucrurile.
Oricum, ce trecuse
se îndrepta, Cocostârcule!
Mestecenii s-au întors
având rădăcinile fosforescente,
pe sub umbrela de foc!
Nici nu ne revoltam încă,
vibraţia muţeniei ne adormea.
În oglinda-afiş, obsesia se multiplica
şi chipurile  treceau sugând sărăcia.
Deasupra era spitalul
peste teatrul vieţii
şi frica!
La marginea oglinzii
sta nemişcată Biserica Sfântul Dumitru:
de-acolo coborau umbrele celorlalţi
la Curtea Veche
cu Umbra lui  Schwartz căzută pe strada cubică
precum o întâmplare.
Acum, încet,
să despletim cortina
să privim răbdători
şi să ghicim a cui e vina!
Cu umbra îndoită
jumătate cruce, în prelungire
personajele treceau,
rămâneam în uimire!
Săltată,
amintirea de mai târziu
se zbătea în balade
cu mine om viu!
Încercănarea de la-nceput
era zidul
unde se izbeau zorile
nealese cuvinte din alte suişuri
se amestecau între ele
în zarea ascunsă şi neprelinsă.
Poate eu
nu existam în acel moment,
căutând femeia-fereastră
melancolie despre adevăr!
Uite-aşa se născu o iubită
de la început neostenită.
Şi aşa a tăcut culoarea,
privighetoarea şi orizontul
se împrieteneau.
Ciudată creatură:
aseară şi-a uitat faţa,
corpul şi zbaterea
pe alte vânturi ale amintirii.
Fără mine, neajunsul,
din altă parte se ivea.
Şi gura mea,
început nepătat,
se arunca fluture
la culegerea melcilor
în zori.

HARTA  UMBREI

Ce vremuri! Prieteni
născuţi la Apus-Răsărit,
amintirile nu vă apasă?
Ce şarpe vă trecu prin părul
pieptului ascuţit?
Ce soare gol, verde, rogvaiv
sau cum s-o mai numi!
Rostiţi-le voi pe toate.
Uitarea apăsa scena
întunericului violaceu,
coardele vocale vibrau
spre orizonturile şterse
cu palmele pe geamurile maşinilor
în care v-aţi încuiat
săltându-vă comorile
ţinute cu grija de mâine,
la încheieturile anotimpurilor
vă întoarceaţi spre abis.
Nu aşa păreau toate?
Harta Umbrei lui Schwartz creştea
aşezată
(la marginea ochiului drept
spre a ne zice):
războaie n-au fost!
Mi-aminteam culorile feţelor trase
proiectate-n pereţi văruiţi
cu degete  groase
de pe care inelele nu mai pot fi scoase.
Cercurile se umpleau cu vată
de sticlă
pentru a vă răni pasările
din ochii sticloşi.
Neclintite vă erau oasele,
ameţite treceau arterele umbrelor
peste trotuare.
Dar ce-a fost, a fost!
Trezirea se făcea cu bătăi
pe umerii strâmbi
de aşteptările pasărilor
ce nu mai plecau la culcare,
lăsându-vă osteniţi
cu cearcanele uitării.