MIRACOL

 

Se întoarce ziua de ieri.
Datistul din mine îmi spune: iată-mă,
iar luna luneca pe-o macara
până la sufletele din aria Pământului.
Frunzele mângâiau amintirile mele
şi strigiformele nu mai aveau întuneric
de moarte, căci Caron murise.
Se întoarce ziua de ieri,
zămisleşte un alt început,
cu mângâieri nevăzute de ochii braţelor
ce nu văd decât zorile
şi aburul mătăsos al iertării.
Dar astăzi nimeni nu m-a surprins,
nicio voce nu se aude,
doar cerul, vechi sideral,
mă anunţă să aştept
creşterea timpului de aşteptare,
miracolul făpturilor nemaivăzute,
cu iniţiale precise în dimensiuni
şi cu cele mai pure cuvinte.
Constantin Kapitza
                                          (din volumul „DEPARTE…CÂNDVA ”, Editura Betta, 2020 )

 

SACUL

 

Aveam un sac cu stele plin
Şi m-am suit pe-o casă,
Le-am dat drumul, până-n senin,
În noaptea cea rămasă.

 

Pe fundul sacului, de dimineaţă,
Luceafărul se agăţase-n ţesătură,
L-am scos, apoi l-am sters bine pe faţă,
Iar marile cuvinte îi fierbeau în gură:

 

-Nu mă lăsa în sac, eu mă topesc
Şi lumea asta n-o s-o mai trezesc.

 

                                    Constantin Kapitza
                                          (din volumul „ŞTIRI”, Editura PAVESIANA, 2015 )

 

SINGURĂTATEA  UITĂRII

 

Nu mai privesc furtunile din faţa ta,
eşti singurul lumii fără singurătate;
te-aşezi între polii magnetici
şi nu simţi nimic.
Vezi întuneric, lumina se aprinde,
lângă tine doarme o stea.

 

Eşti tu în visu-mi trezit
ca visătorul înconjurat de tăcere,
revino, liniştea noastră, nu tremura
peste ceaţa stelară.

 

Ni-i trupul prea mare, ros de izvoare prea reci
şi nu mai sunt ore, zile pentru prieteni,
alţi întristaţi de aceeaşi singurătate
care se zbat de frică.
Rămâi între orele zilei, ani
fără glas, în nemurire.

 

Mâinile noastre, strânse laolaltă,
alungă singuratatea uitării,
neistovite-ţi luminează,
an după an,
inima frântă.

 

SEMN

lui Mihai Eminescu

 

„Mai am un singur dor”:
Când mă voi duce, poate
Încet, o să cobor
Să te cunosc în moarte.

 

Doar aşa, în Hiperboreea, dacă mă primeşti,
Fă-mi un semn, zgâriat pe steaua unei veşti,
Luceafărul să fie, sau ce vrei tu, căci ştii,
Pe unde codrii, neamul, rămân oriunde ai fi.
                                                            Constantin Kapitza
                  (din volumul „CÂND ERAU SĂLBATICI CAII” Editura BETTA, 2013)

 


AŞTEPTÂND IARNA

Se netezeşte pământul la poli,
Va primi, în curând, prinţesa în alb,
Ultimii copaci fac trafic de frunze
Şi-ascund viaţa în sine, tăcere.

 

Marile suflete ale oamenilor
Adună vechile puteri într-o vlagă,
Ea trebuie păstrată în case grăbite
Să facă un foc mare, nucleu.

 

Prinţesa albă e pusă pe harta din viaţă,
Va veni cu un scâncet, apoi câteva versuri,
Va acoperi piesele muzicale şi reci
Şi noi doi, iubito, ne vom privi, acoperiţi.

Lansare de carte: Centrul Cultural “Calderon”, Str. Jean Louis Calderon, nr. 39, Bucuresti, 17 Noiembrie 2017, ora 16:30

„CUM IUBIM”

„Cum iubim”
Aşa să fim.

 

Stau pe gânduri şi fumez
Ţigarete din orez
Şi mă uit prelung în fum,
Mâine, totul va fi scrum.
Iubirea, s-o las să plece,
S-o păstrez, s-o pun la rece?
A trădat, de când e lumea,
N-am crezut că este culmea
Ce-o vânăm de-a lungul vieţii,
Când s-au înroşit pereţii
Cu aprinderea scânteii,
Nişte clipe, suntem zmeii
Ce vor stăpânii pământul,
Cu voie de la Căruntul,
Dar deodată, în neştire,
Se desfac acele fire
Şi cădem, de mână cu Natura
În abis, gata, închisă-i gura.

 

Nu puteam striga, să spun:
 -Domnilor, daţi-mi tutun,
Mi s-a terminat iubirea,
Unde-mi este fericirea?
Acum mă aşez,
Încep să fumez
Ţigări din orez
Oare să trădez?
“RĂMÂN TRĂIT” – Editura BETTA 2017

 

 


 

 

 

REFREN DE TOAMNĂ

 

Când toamna îşi ridică tot galbenul spre cer,
Pescăruşii pornesc un vechi joc, mut
Străbat cu palpitaţii, obosiţi de mister
Valurile ridicate drept scut.

 

Câteva păsări se mai joacă cu focul,
Între oameni se ridică ziduri de scoici,
Pustii sunt zorile, şi-au pierdut norocul,
Copiii mai sunt în căutare de doici
Şi toate se aşază în curţi vechi ale gândirii
Să treacă un alt refren prin sărbătorile firii.

 


ODIHNA VISELOR

 

Pe o latură a vieţii stătea răcită copilăria,
altă latură mai era călduţă, tinereţea,
înc-o latură era visul destrămat
din vârful încins al prezentului
şi-n ultima latură se-ntrezărea
parcursul camerei unde se odihneau
visele ochilor, nevisate vor ascunde
anii ascuţiţi, netrăiţi.

 

CA UN COPIL

Cum să trăieşti în sufletul tău fugar
ca în propriu oraş în timpul zilei?
Cutremur fie noaptea, zidul milei,
clipele goale te oprească măcar
în faţa pietrelor ce te-aşteaptă să cazi
ca un copil fricos să se mai nască azi.
Prietenii tăi te recunoască târziu
când lacrimile nu-s plânset de ochi
ci strigăt din scoică precum un deochi
ce se pierduse la un concert în viu
adormit în loja gândului în sunete de caval
mai apoi ca un copil să ajungă la celălalt mal
grăbit, cu ultimul braţ din înot învăţat
demult, mirarea-i s-a dus pe râul cântat.

 

CAII COPILĂRIEI

Să copilăreşti lângă copiii tăi,
să le arăţi simţurile
cum zboară pe caii sălbatici,
coamele sunt trupul lor
şi trupul pluteşte spre case de jucării.
Altul creşte lângă copiii săi, dar
el însuşi nu ştie că se schimbă,
ochii săi sunt mai clari,
odihniţi ca o lumină dimineaţa,
tăcerea a dispărut, nopţile sunt de sticlă
şi stelele prizonierele lor,
până dimineaţa, la micul dejun,
să arate copilăria copiilor săi,
până la încreţirea frunţii,
pentru găsirea râsului din sufletul său.

 


ÎNTREBĂRI DE PAŞTI

S-a muşcat din cozonacul bucuriei,
se împarte de-acum pe la mese,
vinul roşu aşteaptă pe coama viei,
stă în boabe să fie culese.

 

Mai este trupul pâinea cea veche,
când demult a fost răstignit Domnul?
E vinul sânge fără pereche?
Vom vedea când ne va veni somnul.

 


TIMPULE, TE-AŞ PĂLMUI

Timpule, ţi-aş trage o palmă
Cu privirea mea cea calmă,
Dar tu stai şi tot priveşti
Către azi, mâine nu eşti,
Căci te-ascunzi şi te prefaci,
Paşii tăi nu sunt de raci,
Ci de leu în vânătoare,
De oameni în aşteptare.
Timpule, ţi-aş trage-oblon
Căci ai faţă de neom,
Strecurat printre cei vii,
Să dispari, să nu mai fii,
Decât umbră rătăcită,
Fără viaţă şi iubită
Şi să strigi din peşteri ude
Că secundele-ţi sunt crude.
Timpule, te-aş pălmui,
Căci nu pot a-ţi măslui
Faţa care–ţi curge-n mască,
Piele rece, ternă, flască
Şi duci mamele pământului
Până-n adâncul mormântului.

ZIUA MEA DIN MARTE

E ziua mea, poate rupta din stea,
din Marte, o spun, dar ştia cineva?
Acum o ştiu, era naşterea de primăvară,
mugurii-şi dezveliseră buzele spre seară,
să-şi arate dinţii într-un zâmbet lung,
să-l poarte o viaţă, să nu-l mai alung.
E după-amiaza mea, o iert acum,
o las să-mi mângâie lumina printre gene,
îşi caută locul unde dorm cosânziene,
ce mi-au cuprins soarta şi sufletului oricum.
E seara mea spontană,
îi mângâi părul ca pe-o blană,
se va –nchide ziua mea,
o culc încet, o voi uita.
Fericire  calatoare
                                                                        Editura  Betta 2014

ÎNOTĂTOARE, FEMEIA

Acum, începutul se-nalţă învingător,
ca o femeie ce-noată în apă uşor,
un stil neinventat de vreo apă dulce,
trofeul iubirii pe spate-l aduce.
Taie suflarea când iese din apă,
îşi unduie trupul, pielea nu-i crapă,
soarele-i atent cu pielea ei,
căci noaptea naşte alte femei.

ÎNTR-O  PRIMĂVARĂ

Timpul era băut în vreme ploioasă
şi dacă tot nu mă mişcam de la masă
aşterneam hârtia cu ceară de linişte
deşi împrejuru-mi totul era mirişte.
Oricine venea, se aşeza, striga în zare
era ultima casă de cuvinte amare
spre seară erau cerurile
ce îşi arătau colţii, gurile.
Cu trudă se ridicau arcuşurile nopţii
din arborii pătrunşi printre frunţile porţii
şi lumea era ridicată în picioare
cuvintele se coceau, treceau ca o boare.
Şi, suavi, cu feţe de masă ude
stergeam canaturile tăcerii crude
se-nchideau străzile cu moartea ascunsă
eu mă pierdeam în pădurea nepătrunsă.
Toate ramurile se făceau plasă
şi primăvara din braţe nu mă mai lasă.

                    

NEŞTIRE

Trec, ochii privesc mai departe,
Simt tot ce a rămas în spate,
Scutur rămăşiţele de anotimpuri,
Îngheţate-mi sunt în răstimpuri
Venele nopţii, deschise-n amintiri.
Aş vrea o primăvară cu ape subţiri,
Să-mi spele urmele vieţii primite,
Imboldul de zbor să-mi mai recite:
-Ai grijă, tu ai trecut prin rodire,
Să nu-ţi rupi speranţele în neştire
Crezând în dansul dulce şi amar
Al vieţii ce sare ca un ştrengar.
Să nu crezi, să nu robeşti-n revelaţie,
Prinosul aruncă-l peste incantaţii,
Sărută-ţi miresmele treze, cât le mai simţi,
Totul se-nvârte cu rotiţe şi zimţi,
Doar durerea o vei duce cu tine sortit,
Fie zi, fie noapte, nu vei şti c-ai fugit.

                             

INVOCAŢIE

lui Mihail Grămescu

Mereu ne gândeam la ultima respiraţie,
pare că vine  încet, ca o incantaţie.
Prima n-a fost pornită de noi,
ci de fluxul din care-am venit, din convoi,
şi cred, că aşa ţi-am spus, prietene, întrebând
ce-o să mai fie pe lume, noi nemaiexistând?
Nu ştiu, ţi-am răspuns cu frică,
citisem, un înger vine şi ne ridică
şi putem să zburăm fără aripi, doar îmbrăcaţi,
cu „lumina antisolară” a celor nevinovaţi,
a poeţilor ce-au suferit fiecare clipă,
se va găsi şi pentru ei o biată aripă.
                                                                                                                                                                                                              15 mai 2014

DESPRE DRAGOSTE ŞI GRABĂ

Toată viaţa-i o grabă,
de timp amestecat cu spaţiu,
pe care-l străbatem nedumeriţi,
începând cu strada pe care ne-am născut
şi până la rătăcirea străzilor
călcate de iubiţi şi iubite,
cu dubiile lor despre dragoste
şi lucrurile deochiate de frumuseţe.
Despre dragostea primelor şi ultimelor picături
se va vorbi, ne vom trage obloane de iubire
adâncindu-ne, ca şobolanii în pivniţe,
căutând moartea dragostei îngropate de mult
şi răvăşită printre amintirile mele.
Mai spun că toată viaţa-i o grabă,
fals născută,
trezită numai de-o dragoste ce vine
şi pleacă odată cu mine.
                                             (din volumul “Fericire călătoare”, Editura BETTA, Bucureşti 2014)

EMINESCIANĂ

Azi, să ieşim din casă,
să-l cerşim pe Eminescu,
căci anii au fugit cu el,
şi nu mai ştim de alinare,
nu mai ştim cum suntem.
Trăim cu respiraţii-n spaime,
tot trişti, mai trişti, nebucurii
ne tremură-n trupuri, suflete.
Ieşiţi din iarnă, luaţi şi copiii
să vadă o minune,
căci vara nu-i departe
şi toamna bate din picioare.
Ieşiţi din casă, să respiraţi
şi să-l aflaţi pe talazul mării,
văzute şi nevăzute, fiinţă a fiinţelor
în lucru devenit Luceafăr.
Ieşiţi, veşnicul ni se arată,
să-l purtăm fiecare,
urmaşilor să-l urmeze,
în ei va străluci Luceafărul.

                                                         (din volumul „ŞTIRI”, Editura PAVESIANA, 2015)